Fiecare avem nostalgiile noastre. Si eu am nostalgiile mele, pe care nu le împärtăsesc nimănui, ci doar uneori, rareori, mi le derulez în fata ochilor mintii. Ca unul care am indrägit natura si mi-am fäcut din ea atât pasiune cât si meserie, pastrez in memorie si îmi amintesc cu nostalgie de scene trecătoare in scurgerea implacabilă a timpului, intre care peisaje si întâlniri cu animale, care nu s-au mai repetat si care mi-au läsat regretul că nu mai există: ultimul vultur negru pe care l-am văzut rotind in inaltul cerului; ultimul cocos de munte dintr-o bătaie într-o padure ce îmi era demult cunoscutã ajunsã apoi sub tăisul topoarelor; fagul acela imens sub care ne intâlneam pentru a pleca la vânătoare.Dar Câmpia poate ea genera nostalgii? Câmpia nu are nici pe departe varietatea si măretia muntelui, dar ea te poate inmärmuri prin imensitatea sa, prin vastitatea sa întinsã până la marginea nestiutã a zãrilor. Dimensiunile se pierd în aceată imensitate; te îndrepti spre cumpăna unei fântâni, crezi că ajungi la ea în câteva minute, dar mergi vreme de un ceas. O asemenea intensã simfire am avut demult de tot în Câmpia Boianu, într-o vară, când pornit cu masina pe drumuri de pământ sau pur si simplu peste răzoare, apoi oprindu-mã si privind in jur, m-am crezut ajuns într-altã lume.